Au trecut 27 de ani de la salvarea vechii biserici a Mănăstirii Râmeţ. În 8 august 1988 au început lucrările la lăcaşul de cult, care a avut de suferit din pricina inundaţiilor şi a umezelii.

Biserica a fost salvată şi păstrată pentru generaţiile viitoare de inginerul Eugeniu Iordăchescu, ajuns acum la vârsta senectuţii, singurul român care a mutat blocuri (translarea blocului A2) şi biserici, pentru a le salva din calea buldozerelor. Lăsând zbuciumul vieţii de la oraş, găsim o oază de linişte aici, la Mănăstirea de la Râmeţ, cea mai mare din Transilvania, o străveche vatră de rugăciune şi cultură, ridicată cu dragoste de Dumnezeu şi jertfă. De sute de ani, lăcaşul este apărat de credinţa celor ce-şi duc zilele aici, mănăstirea aflându-se în grija maicii stareţe. Vechea biserică a Mănăstirii Râmeţ a fost ridicată de călugării Ghenadie şi Romulus, în anul 1375. Îmbrăţişată de culmile Munţilor Trascăului, vechea biserică de la Râmeţ păstrează în zidurile sale firave neştiute taine ale istoriei. La început, aici au fost găzduiţi eremiţii care trăiau în peşterile munţilor din jur. Potrivit cercetărilor istorice, biserica a fost zidită de călugării eremiţi, în secolul al XIII-lea sau la începutul secolului al XIV-lea. Era aici, la Râmeţ, prima şi cea mai organizată mănăstire din Munţii Apuseni, care a dăinuit până în zilele noastre, ocrotită cu trudă de maicile ce-şi duc traiul aici, în credinţă şi rugăciune. Prima atestare documentară a bisericii datează din secolul al XIV-lea, ea fiind identificată după inscripţia, din 1377, în limba slavonă, descoperită în anul 1966, pe al treilea strat de pictură al vechiului lăcaş de cult: „Am scris eu păcătosul rob al lui Dumnezeu Mihu, adică zugravul de la Crişul Alb, cu încuviinţarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui Ludovic în anul 6885 (1377), luna iulie 2”. De-a lungul timpului, domnitori şi mitropoliţi au ocrotit mănăstirea – Matei Corvin, Radu Vodă cel Mare şi Mihai Viteazul. Începând cu anul 1792 şi până în 1940, viaţa monahală a mănăstirii a fost întreruptă, iar apoi, până în anul 1955, mănăstirea a fost locuită de monahi. Din anul 1955, la mănăstire au trăit maici, care au păstrat cu sfinţenie rânduiala monahală. Patru ani mai târziu, mănăstirea a avut de suferit din pricina regimului comunist: s-au interzis slujbele, iar maicile au fost alungate din Mănăstirea Râmeţ până în anul 1969. Dar Dumnezeu s-a îndurat de suferinţele maicilor, astfel că acestea au fost sprijinite de părintele duhovnic Dometie Manolache, care a trudit pentru a-şi îndeplini sfintele rosturi. Anii au trecut şi maicile au muncit pentru a schimba faţa mănăstirii. S-au renovat clădirile vechi, au fost construite altele noi, pentru a găzdui maicile, conduse de credinţă şi de apropiere de cuvântul lui Dumnezeu. Aşa cum ne-a mărturisit maica stareţă, numele mănăstirii este legat de cel al episcopului Emilian, cel care a reînfiinţat Episcopia de Alba Iulia. „Episcopul Emilian a văzut Mănăstirea Schitul Maicilor, din Bucureşti, prima lucrare de translare a unei clădiri; construcţia cântărea 750 de tone şi pentru a fi adusă în locul stabilit a fost nevoie de 5 mişcări, pe o suprafaţă de 245 de metri şi o ridicare de la pământ de 1,6 metri. Episcopul Emilian a observat lucrarea, m-a contactat şi i-am promis că îi voi face o vizită. Am venit pe drumul neasfaltat spre Mănăstirea Râmeţ, după ce episcopul Emilian mi-a spus ideea lui de a-l ajuta cu vechea biserică de la Râmeţ. Aici, râul Geoagiu a adus aluviuni, era apă în biserică şi orice încercare de a scăpa de infiltraţii a fost sortită eşecului. Atât episcopul Emilian, cât şi Maica îşi doreau ca biserica să fie salvată. Au venit aici, rând pe rând, echipe de specialişti, dar nu au găsit soluţii. Am început să studiez proiectul şi pot să spun că Dumnezeu m-a îndrăgostit de această idee, iar la data de 8 august 1988 am demarat lucrarea. Maicile de aici mă rugau să le ajut pentru că nu aveau un loc unde să se roage. În biserică, apa trecea uneori deasupra genunchilor şi mi-am concentrat eforturile spre a le ajuta”, îşi aminteşte Eugeniu Iordăchescu, cel care a venit cu această idee, o premieră la noi în ţară, invenţie care a fost şi brevetată. Maica Ambrosia ne-a spus că „biserica s-a ridicat, spre a fi salvată, cu multă jertfă. Au venit aici mulţi specialişti de la IJCM, pentru a urmări cum se derulează lucrările, aşa cum le-a gândit în proiectul său ing. Eugeniu Iordăchescu”. Renumitul specialist, dorind să salveze vechea biserică, a decis să o ridice cu 2,08 metri, folosindu-se o tehnică specială, prin care s-a urmărit mereu păstrarea orizontalităţii construcţiei. Pe conturul bisericii au fost montate aparate maister, care semnalau orice înclinare a edificiului. Apoi, lăcaşul de cult a fost ridicat manual, folosindu-se 24 de prese – 12 active şi alte 12 pasive. Biserica a fost ridicată cu un pas de 10 cm, cu ajutorul a 12 prese care lucrau, iar în acest timp celelalte 12 erau în pauză. „Era tensiune mare în rândul specialiştilor prezenţi la faţa locului. Nu e uşor să lucrezi la o construcţie care nu e monolit, aşa cum e betonul, care are şi armătură!”, şi-a amintit dr. ing. Iordăchescu. Săpăturile pentru salvarea bisericii au făcut cunoscută jerfta celor ce au trudit la ridicarea lăcaşului de cult. Ing. Eugeniu Iordăchescu ne-a declarat că, în timpul lucrărilor la consolidarea fundaţiei bisericii s-au găsit 20 de schelete, ce au fost duse apoi la Institutul de Antropologie de la Iaşi. Acolo, experţii au stabilit că o parte din schelete datează din secolul al XI-lea, iar celelalte din secolul al XVII-lea. Cercetătorii susţin că sunt rămăşiţele unor bărbaţi ce nu au trăit mai mult de 50-60 de ani şi erau lacto-vegetarieni. E posibil ca aici, la Râmeţ, să fi fost un centru monahal puternic, înainte de anul 1377, an înscris pe cel de-al treilea strat de pictură realizat de Mihu – zugravul de la Crişul Alb, cel care consemnează şi numele arhiepiscopului autohton al Transilvaniei – Ghelasie. Vechea biserică are şi subsol, cu o înăţime de 1,60-1,70 m, ce poate fi pus în valoare, însă amenajarea sa e dificilă din cauza înălţimii reduse a încăperii. Lângă vechea biserică, ne întâmpină un muzeu ce găzduieşte o colecţie de carte veche, icoane pe lemn şi pe sticlă, obiecte etnografice şi de cult. Trecând pragul muzeului înfiinţat de părintele Dometie intrăm într-o lume plină de farmec, păstrată de măicuţele mănăstirii. Aici găsim piatra din Sfânta Golgota, adusă din Ierusalim, o piatră cu rugul Maicii Domnului de la Muntele Sinai şi obiecte de îmbrăcăminte specifice portului popular din zonă. Avem ocazia să admirăm vechi icoane, din anii 1764, 1792 şi 1849, o bancă din lemn de la prima şcoală românească, o maşină de calculat, dar şi desagii părintelui Dometie. Devenit preot duhovnic la Râmeţ, părintele Dometie era căutat de credincioşi pentru puterea sa duhovnicească; părintele e cunoscut ca făcător de minuni, tămăduitor al neputinţelor. Şi clădirea ce găzduieşte muzeul a avut de suferit peste timp. Camioanele de mare tonaj care au trecut prin curtea mănăstirii, la ridicarea noii biserici şi a chiliilor, au zdruncinat din temelii vechiul muzeu. Pereţii s-au fisurat, însă ing. Eugeniu Iordăchescu nu vrea să lase muzeul să se distrugă. „Din anul 2009 ne luptăm să găsim o sursă de finanţare pentru refacerea lui. Vrem să consolidăm clădirea – un monument important. Am adus aici specialişti de la Ministerul Culturii şi vom alege soluţia consolidării cu fibră de carbon, care se mulează pe suprafaţa peretelui de piatră”. El ne-a mărturisit că îşi doreşte să pună în valoare şi subsolul clădirii, unde pe o înălţime de 2,2 metri încăperea e umplută cu nisip. Se va ajunge la nivelul de acum 700 de ani, după ce pământul din subsol va fi excavat. Dumnezeu l-a îndrăgostit pe ing. Eugeniu Iordăchescu de mănăstirea de la Râmeţ, aşa cum ne îndrăgosteşte pe fiecare dintre noi, cei ce trecem pragul sfântului lăcaş, de oaza de linişte şi credinţă pe care o găsim aici.

Adriana DURIGĂ